Luati-o la dreapta!
Soarele mangaie inca spicele pe crestet. La inceput serpuind, iar mai apoi perfect drept, drumul taie lanul in doua. De aici de sus, se vad pasii unor indragostiti. Pasi alergati. Pasii ei zvelti calcati de cei ai lui, grabiti. Pasi zambitori, inspaimantati de ce va urma, premonitorii.
Dintr-o data se opresc. Lasa loc corpurilor. Pasii lui au prins-o. Corpurile rad dupa care zac la nesfarsit. Iar apoi grabite lasa loc pasilor. Armoniosi, paraleli, dar totusi grabiti si putin sovaielnici. Pasi intrebatori.
Ajunsi la sosea, se pierd. Se pierd printre alti pasi, dar si printre urme de cauciucuri de vara uzate. Se pierd printre gropi, printre cruci, printre alte urme in praful gros.
M-am trezit cu zambetul pe buze. Nu stiu unde sunt, dar soarele imi gadila pleoapele, vantul imi zgarie bratele cu niste spice, iar un greiere imi mangaie timpanele amortite de somn. E dimineata, cred. E cald. Mult prea cald. Simt ca se apropie ceva, Ceva importnant. Nu stiu ce, dar stiu ca mi-e frica. Stiu si ca vreau sa scap, vreau sa trec cu bine peste acel necunoscut. Stiu si ca m-am pregatit pentru ceea ce ma asteapta. Cel putin am incercat. As fi putut mai mult, dar cred ca o sa ma descurc si cu faramele de cunostinta acumulate printre crizele de lene.
Intre timp am reusit sa ma ridic si am mers. Am mers mult. Speram sa reusesc sa urmez o singura directie. Stiam ca e un drum undeva si ca daca merg drept ar trebui sa ajung candva la el, dar cred ca am facut putin slalom, daca nu chiar un asterisc care se termina intr-un loc la doar cativa pasi de drum, dar nu am de unde sa stiu. Tot ce pot sa sper e ca-l voi gasi pana la urma. Drumul meu.
Mai e putin timp. Stiu ca-l voi gasi, dar intrebarea e... In ce parte sa o iau? Dupa ce ma decid, va fi cu sens unic. Nu voi avea timp de intoarcere si sovaieli. Am sperat intotdeauna ca instincul imi va spune. Ca voi sti instantaneu daca ar trebui sa o iau la dreapta sau la stanga. Uneori am visat ca voi primi un semn. Ca un om ma va astepta in mijlocul drumului si-mi va face cu ochiul, inclindandu-si usor capul spre unul din polii nelamuririi mele. Dar daca vor fi doi oameni? Doi. Si daca vor arata directii diferite? Chiar daca ar fi unul singur, dar instinctul imi va sopti sa o iau la dreapta, iar el imi va arata calea opusa? In cine sa am incredere? In el, sau in mine?
Destinul ar trebui sa-mi spuna. Nu ar trebui sa-mi mai fac griji. Ce mi-e scris, mi-e scris. Sau? Norocul ni-l facem singuri! Nu exista noroc! Nimic nu ne pica din cer! Nici macar drumul nu-mi vine singur in cale. Trebuie sa-l caut. Pasivitatea nu aduce nimic. Am nevoie de actiune! Ce mai e si norocul asta? O oportunitate? O oportunitate sa ce? Ca daca nu ne-am pregatit...nici nu vom face fata! Norocul e deci...pregatire... plus... oportunitate! Ce fac eu acum se numeste pregatire? Daca da, nu pot decat sa ma pregatesc in continuare, sperand sa ma prinda in forma maxima cursa. Degeaba e bun ultimul antrenament. Rezultatele la antrenamente pot fi exceptionale... si la examenul final putem fi dezastruosi, sau, de ce nu...invers?
Incep sa obosesc. Am nevoie de speranta, de incurajari. Si nu mai are cine sa ma ajute. Stiu deja ca voi ajunge la un drum. Ca va trebui sa o iau in unul din sensuri. Voi sti directia. E simplu sa o stii o data ce-ai ajuns la drum, dar in ce sens sa o iau? Stiu ca nu am voie sa privesc inapoi si mai stiu si ca voi da de intersectii si tot restul vietii voi alege. Fiecare bifurcatie e o sansa de-a-mi schimba destinul. Nu exista decizii corecte sau gresite. Refuz sa cred ca acestea exista. Refuz sa cred ca exista un drum ideal.
Oare unde poate fi? M-am saturat de asteriscuri si spirale! Vreau sa ajung. Dar cum?
Merele, inca verzi, atarna deja grele pe crengi. E plin de sarma ghimpata si cuie. Cum de nu m-am gandit la asta mai devreme? Daca reusesc sa ma urc in el, voi vedea unde e drumul. Voi vedea soseaua! Dar e plin de cuie. E plin si de sarme ruginite si frunze dese. Oare voi vedea ceva?
Cu genunchiul julit ma ridic.Am mers prea departe. Am incercat... sa vad daca musca, si nu m-am retras la timp. Am muscat-o! De doua ori chiar. In primul rand trebuia sa-mi dau seama ca e batran si se va rupe. Se vedea ca e mai uscata cumva. S-a rupt, s-a rupt, dar drumul era la un metru de mine! Era tot timpul chiar langa. Chiar langa copac. Am fost atat de oarba!
La fel am fost si cand am trecut pe langa el, fara sa-l vad. Imi mangaiam genunchiul. Stiu ca nu am nimic. Nimic grav cel putin. Dar deocamdata doare, si schioapat. Am trecut pe langa el, si nu stiu daca mi-a aratat rasaritul sau apusul, sau daca mi-a aratat ceva. Nu stiu daca am luat-o spre orient sau occident. Soarele e sus de tot, deci acolo e sudul. Dar eu... Inspre ce ma indrept? Nu stiu. Voi afla! Acum nu mai e cale de intoarcere. L-am vazut prea tarziu. Deja trecusem prin dreptul lui si nu ma mai pot intoarce. Am decis. Nu conteaza ce. Zarurile se rostogolesc.
Un bat a picat in fata mea. La cativa pasi de mine. Am vrut sa-l ridic, dar un labrador auriu a fost mai rapid decat mine. L-a luat si a fugit in lanul care l-a inghitit imediat, topindu-l in nuantele acelea de bej, care sub lumina pranzului, se transfortma in aur. Nu am stiut ce sa fac.
Nici acum nu stiu exact ce am facut, dar m-am trezit intr-un vis, alergand printre spice, razand. El ma urmarea. M-a prins. Ne-am rostogolit printre spice in imbratisari nesperate, iar acum sunt din nou singura, si-mi caut drumul. Si de data asta imi promit ca nimic nu ma va mai abate de la el. Nu stiu daca am intaintat, macar putin, sau daca m-am intors, singurul lucru cu desavarsire interzis. Asa mi-a spus tanti aia care mi-a aratat prima data drumul. Tanti care desena asteriscuri in praful de pe el. Le desena cu pasii unei papusi vechi. O papausa din carpa.
Tot drumul era presarat cu spirale, asteriscuri, cercuri, chiar si patrate. Asta in stanga. In dreapta era inca tabula rasa. Doar praf. Praf neatins.
No comments:
Post a Comment