Harap Alb si lumea perfecta.

Când eram mică nu-mi plăceau basmele.

De fapt... Nici acum nu-mi plac basmele. Pentru bac am si basmul pe cap... Așa că m-am apucat eu frumos de citit Povestea lui Harap Alb. Și... Nu pot să înțeleg de ce ar vrea cineva să creadă in soartă. Ce rost mai are viața, dacă fiecare alegere pe care o facem ne e sortită, dacă se știe dinainte ce vom alege? Ce rost mai au deciziile? De ce învinge de fiecare dată binele?

Răul își are locul și rostul său. Nu trebuie subestimat. Binele si răul trebuie să rămână în aromonie. Nu pot trăi unul fără celălalt. Și binele și răul sunt ceva relativ. Nici unul, nici celălalt nu este de fapt bun, sau rău. Și cum nu există bine fară rău și nici rău fără bine, nu văd de ce binele esta atît de apreciat, iar răul atât de criticat. Și nu înțeleg de ce avem nevoie de un refugiu într-o lume în care binele învinge. Nu înțeleg de ce ne-am dori un asemenea dezechilibru. Nu înțeleg de ce nu ne acceptăm partea „rea” și o negăm încontinuu, sau și mai rău, facem o faptă bună, doar pentru a ne simți noi înșine mai bine.

Am defecte. Multe. Dacă ele sunt răul din mine, de ce nu le-aș accepta? Răul e o parte din minte, cu care nu vreau să mă lupt. E o parte din mine, o parte de care am nevoie. O parte din mine care mă face ceea ce sunt.

Considerăm că basmele ne arată o lume perfectă?

Eu aș spune că basmul este cel mai bun exemplu de discriminare. Există puțini aleși care au totul. Sunt frumoși, deștepți, buni. Sunt sau devin bogați. Iar cei mici răi și urâți pierd și puținul pe care îl au. Ba mai mult!Binele mai și primește ajutor extern de la câte ceva vrăjitoare bună sau zână sau ce o fi.

Eu nu văd lumea basmului ca pe o lume perfectă, ci ca o lume în care unii au totul, iar alții nimic. Și până și acest nimic este transformat într-un nimic rău, bine meritat. Bine meritat - de ce? Ah, da! Pentru că au fost luate deciziile greșite. Dar dacă soarta așa le era urzită? Ei ce vină au? Mai ales că binele a trișat la greu!!!